Povestea ei .....(fata curcubeu🌈)
Asta am constatat asta dupa ani si ani...
Primul job in timpul facultatii a fost la un magazin de mezeluri. Lucram de la 5 dimineata pana la 2, ca mai apoi sa ajung la cateva cursuri de facultate. Auzeam aceasi afirmatie:”O sa te pierzi, n-o sa rezisti.”. Dar am facut-o. Am terminat facultatea cu nota 9.
Cand am plecat de acasa parintii nu mi-au spus : “Bravo! Esti curajosa. Daca ai nevoie de orice, suntem aici.”. In schimb, se intrebau cu ce au gresit, cu toate ca raspunsul meu era: “Cu nimic. Vreau doar sa incerc altceva.”. In acel moment aveam sustinerea unor prietene, m-am mutat cu ele.
In camera mea facusem totul cum am visat, cu toate ca aveam doar un pat, un dulap cu carti si-o etajera. Imi aranjam acolo bijuteriile, fotografii, flori. Era locul meu.
Dar cand totul s-a spulberat, am ramas singura. Cel mai groaznic sentiment. Deviza mea era sa nu ma intorc niciodata de unde am plecat, asa ca mi-am cautat un nou loc al meu. Nu m-am intors acasa. Locul unde am trait 20 de ani devenise pentru mine – “LA MAMA”, nicidecum “ACASA”.
Am luat-o de la capat intr-un nou apartament, de data aceasta singura. A fost ACASA pentru ceva timp. A devenit ACASA si pentru Madalina, acum o prietena cu care mai vorbesc din cand in cand.
Lucram atunci cu verisoara mea, cu 25 de ani mai mare. Ma luase sub aripa ei inca de la 11 ani. Uneori ii spuneam ca mi-as dori sa fie mama mea, pentru ca ma invata multe. La un moment dat l-au angajat pe Alex.
Dar cand a aparut Alex, totul s-a schimbat. Ma intreba de ce vreau sa-mi petrec eu timpul cu un baiat care nu are facultate si pe deasupra, suferind de epilepsie. M-a pus atunci sa aleg intre ea (cu totul – prietenie, job, relatie familiala) si el. L-am ales pe el. Am zis ca vreau sa incerc. Am cautat intotdeauna SUSTINEREA ei pentru deciziile mele. Dar acum, parca nu am mai putut. Si acum am sufletul rupt. Nu am mai vorbit de atunci.
Imi amintesc si acum ca am discutat mult pe tema asta in ziua aceea, i-am inapoiat telefonul de serviciu ( eu nu mai aveam altul atunci) si am plecat. Alex m-a asteptat vreo 2 ore in statia de masina, pentru ca era singurul loc unde stia ca are vreo sansa sa dea de mine. A ramas uimit de cele povestite mai apoi. Aveam un pact facut ca nimeni din atelier sa nu stie de relatia de rudenie dintre mine si verisoara. Si asa a fost pana la final.
A spus ca sunt nebuna, dar am avut SUSTINEREA lui. Eram amândoi fără job, cu o chirie de plătit. "Trecem noi si peste asta".
Cand l-am prezentat parintilor, mi-au spus acelasi lucru: “Esti sigura ca nu-ti vei distruge viata? El e bolnav.” Tatei i-am spus ca vom fi bine si ca cel mai bine ar fi sa-i dea timp si sa-l cunoasca, sa nu-i puna doar o eticheta. “Stii de ce imi place asa de mult de el? Pentru ca seamana cu tine, tata.”. De atunci nu a mai scos un cuvant.
Iar mamei i-am spus ca il voi iubi atat de mult incat il voi vindeca. Nici ea nu a mai spus nimic.
Am trait momente de nedorit nimanui. Nu stii cum sa reactionezi cand omul de langa tine se zbate, se ineaca, se sufoca. Am fost de fiecare data cand a fost mai grav cu el la spital. Cred ca nici fratele lui nu intelegea de ce raman.
Intr-o zi, Alex imi spune: “Cred ca tratamentul nu-mi face bine. Nu sunt eu asta, nu ma pot concentra. As vrea sa nu mai iau pastilele.”. Am spus OK. Din clipa aceea am incercat sa inteleg ce-i provocau crizele de epilepsie. Nesomnul era pe primul loc. Apoi stresul. Am incercat sa i le diminuez pe amandoua. Dar de fiecare data cand ne certam mai aprig, stiam ce urmeaza. Ii ascultam respiratia in somn, ma trezeam daca cumva tresarea. Cel mai teama imi era ca intr-o dimineata nu ma va mai cunoaste. Spun asta pentru ca nu-si mia amintea chestii din perioada recenta. Pentru ca memoria este cea mai afectata de aceste crize.
Am ramas insarcinata. Nu imi incapeam in piele de bucurie! El a mai avut sansa de a mai avea un copil, insa ea nu l-a vrut. Vestea a fost magica deci pentru amandoi. Malinus s-a nascut in Iulie. Nu stiam cum sa-i spun si cum sa fac ca bebelina sa nu doarma cu noi in pat. Imi era teama ca o criza sa nu se declanseze chiar in noaptea respectiva. Dar, s-a intamplat. Atunci nu stiam ce sa fac mai repede. Poate suna ciudat, dar amandoi erau la fel de importanti pentru mine. Am tras-o repede pe Malina din bratele lui, am pus-o in patut si apoi m-am intors la el.
M-am rugat la Dumnezeu sa-mi spuna ce sa fac si singura chestie care imi venea in minte era ceea ce i-am spus mamei: “O sa-l iubesc atat de tare incat il voi vindeca.”. A fost ultima data cand a avut o criza. Au trecut aprope 3 ani. Trei ani in care am invatat sa-l ascult, sa-l inteleg, sa-l ponderez, sa-l implic. A sosit si Tudor intre timp.
“Taticia” l-a vindecat. Entuziasmul, dedicarea, fericirea, daruirea, linistea, motivatia de a ramane mai mult timp cu noi.
Asta m-a vindecat aprope si pe mine. Spun “aprope” pentru ca au fost momente, mai ales dupa Tudor, cand – cum spunea si Iuliana Chivu – nu mai eram eu. Nu mai stiam sa fiu eu. Plangeam des, simteam ca nu fac totul cum trebuie, cu toate ca o aveam pe Malina confirmare – o fetita sanatoasa tun si semi-independenta. Ce era in neregula? Nu mai simteam sustinere. Aveam nevoie de ajutor, dar nu puteam striga sa-l cer. Iuliana spunea zilele trecute ca “a avut puterea sa dezghete frigiderul”. Cunosc sentimentul. Si eu simt ca nu mai pot cateodata. Dar, cred ca secretul sta in proiectarea viselor noastre, in planuri. De acolo imi iau puterea. Din vise.
I-am spus intr-o zi lui Alex ca vreau sa lucrez cumva de acasa, sa ma deconectez macar pentru cateva ore de la “haosul realitatii mele”. A raspuns : “OK, te sustin. Dar nu-i neglija pe ei.”. Simteam nevoia de a relationa. De a crea.
Asa ca am creat chestii tot pentru mamici, izvorate din dorinta mea de a impartasi cu lumea sentimentele pe care ni le dau copiii. Faceam texte haioase pe care vroiam sa le pun pe tricouri, apoi creionam imagini. O singura chestie a fost greu de descris in cuvinte: faptul ca copiii mei sunt superputerea mea. Am scris atunci “I’m a MOM and my kids are my Superpower!”.
Chiar asa este. De ce cred ca copiii sunt Superputerea mea?
- stiu cate frici am invins pentru ei
- stiu cat de putine ore am dormit
- stiu cat de putin am mancat uneori
- stiu cata nevoie au de SUSTINEREA mea: imi amintesc cum ii sustineam ca sa stea in fundulet, apoi de manute – ca sa mearga, apoi cum repet la infinit cuvinte pana reusesc sa le pronunte, cum ii sustin atunci cand vor sa faca ceva (sa se imbrace singuri, sa se incalte, sa se urce pe scaun si sa faca ce face mami).
Intotdeauna rezultatul final este un zambet larg, un raset zgomotos si o stare de bine molipsitoare.
Si cand mai aud un “Ba-lu Mami! (n.r. Bravo Mami!) pentru niste lucruri ce li se par lor extraordinare mi se umple inima de bucurie.
La fel ca si in cazul vostru. De mult nu am mai auzit atatia de “BRAVO!” din partea unor adulti. Parca nu mai spunem “Felicitari!” prea des. Dar pentru unii oameni conteaza enorm.
Am ales cand esti singur in lupta ta. Te incurajaza sa incerci mai multe pe mai departe. Treapta cu treapta, ajungem impreuna la telul mult visat.
La fel ca o locomotiva care trage dupa ea, alte si alte vagoane, fiecare “Bravo!” transforma un vagon intr-o mini-locomotiva, care trage mai departe, mai cu putere, toata incarcatura... de scopuri, teluri, vise... Un “BRAVO!” transforma nesiguranta in tarie si incheaga bucuria chiar acolo in suflet. Ne da continuitate.
De aceea ca SUSTINEREA înseamnă FERICIRE.
Comentarii
Trimiteți un comentariu