Gânduri în miez de noapte!!

Ce m-a învățat pe mine obezitatea?...

Ce am învățat eu de la kilogramele mele în plus?...

Obezitatea a fost pentru mine cea mai dură lecție dar și colacul de salvare.Voi explica cele scrise pe îndelete, voi scrie cu inima și cu sufletul, cu mintea, cu emoția și cu rațiunea, cu intelectul și cu experiența...și aici vor fi o sumă de trăiri cât pentru o viață....toate ascunse în kilograme de grăsime.

Am învățat de la kilogramele mele în plus că valoarea unui om stă de cele mai multe ori dincolo de ceea ce izbește ochiul. Am început să nu mai văd valoare în mine, să nu îmi mai văd frumusețea și lumina sufletului, să nu mai cred în mine și să mă agăț doar de ceea ce vedeam. Să detest ceea ce vedeam și să fac confuzia distrugătoare de a pune egal între ceea ce vedeam și uram și ceea ce eram.

Așa am ajuns să îmi urăsc propria ființă, propriul Sine, confundându-l cu ambalajul dezagreabil pe care îl percepeam vizual. Acest fel de a mă privi, rămânând strict la felul cum arătam fizic, a produs răni mari în mine care s-au adâncit cu timpul până am ajuns pe marginea prăpastiei. Faptul că mă vedeam și desconsideram pentru asta nu făcea decât să mă arunce într-un cerc vicios: cu cât aratam mai rău și detestam asta, cu atât eram mai deprimată și mai lipsită de voința de a face ceva pentru a ieși din gaura neagră...Și am ajuns o poamă acră care nu făcea decât să vadă aspectul fizic al celorlalți și să-i împartă rapid în două categorii: „ce slabă e asta, cum au unii noroc" și „uite-o și pe asta ce grasă este, cred că e mai grasă și decât mine"...

Faptul că am uitat să mă iubesc pe mine m-a adus în incapacitatea de a primi iubirea celorlalți. De a mă mai vedea vrednică de iubirea mea și de iubirea celorlalți. Și am ajuns o persoană care mă privam de iubire, mă privam de foarte multă iubire, care mă privam de a dărui iubire, de a avea relații cu oameni pe care să-i iubesc și care să mă poată iubi.

Nimeni nu poate ști mai bine decât sufletul meu ceea ce simt și nimeni în afară de propriul meu organism nu poate găsi soluția optimă de vindecare și de stare de bine.

În disperare de cauză, ruptă și dezgustată de propriul sine (confundat cu aspectul fizic) am început lungul, costisitorul și derutantul drum al dietelor, așa-zișilor nutriționiști, a pilulelor de slăbit, sutelor de lei aruncați pe soluții minune de slăbit. Și totul mergea o vreme și apoi ajungeam în același punct, ba chiar deseori mai rău. Pentru că fiecare eșec lovea în stima mea de sine, în credința că pot reuși, îmi clătina încrederea în mine și în ceea ce făceam. Și de câte ori o luam de la capăt viermele indoielii își făcea loc în mintea mea obosită de înfrângeri și îmi spuneam: „ai mai început și alte drumuri și toate au dus în fundături". Cu cât strângeam mai multe astfel de drumuri înfundate, cu atât era mai aproape de eșec orice demers pe care îl inițiam. Pornisem pe acest drum fără să știu nimic despre mine, despre cauzele obezității, fără să mă privesc în față și să mă întreb ce mă doare în suflet. Știam doar că vreau să arăt bine și fugeam de mine cea care eram. 

Fuga de mine m-a costat mult, mult de tot: ani din viață și suferință până la cer și înapoi, suferință mută, negată, ascunsă, oprimată. Am învățat să nu mai aștept „ceva" (de mâine, de luni, de luna viitoare, de anul viitor) ca să îmi trăiesc viața.

Am învățat să prețuiesc fiecare clipă pe care o am în prezent și să fac acum și aici ceea ce vreau să fac. Nu de luni încolo sau de pe întâi ale lunii. Multe obiective ale mele erau legate de kilograme, obiective care mi se păreau imposibil de atins până când nu ajungeam la aspectul fizic dorit. Și cum aspectul fizic dorit se lasă foarte mult așteptat, așa și viața mea începea întotdeauna de luna următoare, de anul următor etc. Nici măcar haine nu îmi cumpăram decât foarte strictul necesar: „când o să slăbesc o să îmi fac o garderobă așa cum trebuie". 

Am învățat să nu mă mai simt vinovată. Vinovată că nu slăbesc, vinovată că am eșuat din nou, vinovată că m-am îngrășat, vinovată că am mâncat o ciocolată întreagă. 

Am învățat să simt , am învățat că am emoții. Am învățat  să îmi pot exprima emoțiile. Am învățat că este în regulă să spui ceea ce simți, să simți ceea ce simți. Am învățat că sunt valoroasă și dacă nu simt totul perfect, am învățat că pot plânge fără să fiu slabă și nevolnică, am învățat că pot fi deprimată fără să fiu bună de balamuc, am învățat că pot fi furioasă, supărată. Am învățat că îmi pot permite să nu fiu „cum trebuie" și „cum așteaptă" alții, societatea, dogmele etc. Am învățat să-mi accept emoțiile și să le recunosc. Am învățat rabdarea, înțelepciunea, detașarea, empatia și iubirea, credința și speranța. Am învățat să spun și să-mi spun adevărul. Am învățat să nu mă mai validez doar prin ceilalți ci să trăiesc fiecare clipă acum, așa cum sunt și unde sunt acum. Cu bucurie și recunoștință. Am învățat să mă apar, să mă detașez și să merg înainte, întotdeauna înainte. Am învățat să fiu blândă. Cu mine și cu ceilalți. Am învățat să iert și să mă iert. Și am mai învățat că nu sunt perfectă, că nu vreau să fiu perfectă și că nimeni nu are dreptul să-mi ceară cum să fiu.

Am învățat să mă simt femeie, să mă simt frumoasă și împlinită acum, în corpul de acum, cu kilogramele mele. Kilogramele care mi-au servit atâtea lecții de viață, cărora le sunt recunoscătoare pentru că m-au salvat, m-au crescut și m-au modelat. 

În concluzie, obezitatea mea m-a salvat în toate modurile în care poate fi salvat un om. A fost semnalul meu de alarmă când mi-am pierdut Sinele, a fost dovada de răbdare și inteligență salvatoare, a fost depozit pentru tot ce mi-ar fi făcut rău, a fost lecție de viață și de evoluție, a fost scara pe care am urcat. Locul unde m-am întors iar și iar, până am învățat...recunoștința, acceptarea și iertarea.

 #iulia